Povestea lui Henry Carr (1894-1962) din Trav3stiuri

     Cititorul unei piese ale cărei personaje principale îi includ pe Lenin, James Joyce şi Tristan Tzara ar putea fi surprins să afle că şi figura lui Henry Carr este tot autentică. Dar acesta este cazul.

     În martie 1918, conform evenimentelor relatate de Richard Ellmann în cartea sa James Joyce, Claud Sykes, un actor care locuia în acea perioadă la Zurich, i-a sugerat lui Joyce ca împreună să formeze o companie de teatru cu scopul de a înscena piese din repertoriul englez. Joyce a fost de acord, şi după ce a devenit agentul teatral al Actorilor Englezi, s-a stabilit ca primă reprezentaţie piesa lui Oscar Wilde, Importanţa de a fi Onest. S-a pornit apoi în căutarea actorilor. Profesioniştii urmau să primească fiecare un onorariu de 30 de franci, iar amatorilor li s-au promis 10 franci de persoană pentru a acoperi costul transportului la repetiţii. Plin de entuziasm, Joyce l-a vizitat pe consulul general, A. Percy Bennett, pentru a obţine o aprobare oficială pentru actori. Joyce a reuşit să obţină aprobarea, deşi Bennett „era iritat asupra lui Joyce pentru că acesta nu-şi anunţase prezenţa la Consulat spre a-şi oferi serviciile în vremea războiului, şi pentru că era probabil la curent atât cu activitatea lui Joyce la International Review, o revistă neutră, cât şi cu indiferenţa lui Joyce referitoare la rezultatul războiului. Este posibil ca să fi auzit şi de versiunea lui Joyce cu Mr. Dooley” – Citez din superba biografie a lui Ellmann, a cărei companie a fost una dintre marile plăceri simţite in perioada când am scris Travesties.

     Între timp, Sykes închega o distribuţie. Evelyn Cotton, care urma să îi devină prietenă de-o viață Norei Joyce, a fost aleasă pentru rolul lui Gwendolen. „O achiziţie importantă a fost Tristan Rawson, un bărbat frumos care fusese bariton la Opera din Köln timp de patru ani, dar care nu jucase niciodată până atunci într-o piesă. După multe tratative, Rawson a acceptat să joace rolul lui John Worthing. Sykes l-a recrutat pe Cecil Palmer în rolul valetului, şi a găsit-o pe Ethel Turner pentru D-ra Prism… Cu toate acestea, nu se găsise încă nimeni pentru rolul principal al lui Algernon Moncrieff. Într-un moment pe care avea să-l regrete, Joyce a recomandat un tânăr înalt şi prezentabil care se numea Henry Carr şi pe care-l văzuse la Consulat. Carr, care fusese rănit in război, lucra acolo ca funcţionar. Aflând că acest tânăr jucase deja ca amator în câteva piese în Canada, Sykes a decis o angajare riscantă.”

     Interpretarea lui Carr s-a dovedit a fi un adevărat triumf. El îşi cumpărase chiar, în entuziasmul de moment, o pereche de pantaloni, o pălărie şi o pereche de mănuşi pentru ca să le poarte în rolul lui Algernon. Dar imediat după spectacol, actorul și agentul s-au certat. Joyce a dat fiecărui membru al distribuţiei 10 sau 30 de franci, după cum se înţeleseseră, dar a reuşit să-l vexeze pe Carr, care mai târziu s-a plâns lui Sykes că Joyce i-a înmânat banii ca şi cum ar fi fost un bacşiş.

     Consecinţele au fost exagerate şi ridicol de trenate. Joyce şi Carr au sfârşit prin a se judeca, în două procese, cu Carr cerând să fie despăgubit pentru costul pantalonilor, etc., sau, ca alternativă, să i se plătească un procent din câştigurile piesei, şi cu Joyce la rândul său dându-l în judecată pe Carr pentru costul biletelor vândute de Carr, şi de asemenea pentru defăimare. Disputa nu s-a încheiat până în februarie 1919. Joyce a câştigat în privinţa banilor şi a pierdut în privinţa defăimării, dar şi-a rezervat dreptul la o răzbunare absolută în Ulise, „unde a aplicat pedeapsa la fel de neîndurător şi de metodic ca şi Dante… Iniţial, Joyce a intenţionat să-i prezinte pe Consulul Bennett şi pe Carr ca pe cei doi soldaţi beţivi, debitând înjurături şi obscenităţi, care-l trântesc pe Stephen Dedalus in capitolul „Circe”; ulterior, s-a decis ca Bennett să fie sergentul major, cu autoritate asupra soldatului Carr, care cu toate acestea, i se adresează cu un dispreţ nemărginit.”

     Din aceste date precare despre Henry Carr – şi neavând alte informaţii despre el – am creat un domn în vârstă care locuia în continuare la Zürich, după ce se căsătorise cu o tânără întâlnită la Bibliotecă în perioada anilor când Lenin era acolo, şi care îşi aminteşte, poate nu cu o claritate precisă, întîlnirile sale cu Joyce şi cu Dadaistul Tzara.

     Curând după ce piesa s-a jucat la Londra, am fost surprins şi oarecum intrigat să primesc o scrisoare care începea, „am fost de-a dreptul fascinată de recenziile piesei dumneavoastră – motivul principal fiind că Henry Carr a fost soţul meu până la moartea sa în 1962.”

     De la dânsa am aflat că soţul ei, Henry Wilfred Carr, s-a născut în Sunderland în 1894 şi a fost crescut in provincia Durham. Era unul dintre patru băieţi, împreună cu fratele său geamăn, Walter, şi el decedat. La vârsta de 17 ani, Henry a plecat în Canada unde a lucrat pentru un timp la o bancă. În 1915 s-a înrolat ca voluntar în serviciul militar şi a mers in Franţa cu Garda Neagră Canadiană. A fost grav rănit în anul următor şi – după ce a zăcut timp de cinci zile într-o zonă neutră – a fost luat prizonier. Din cauza rănilor sale, Henry a fost trimis la o mănăstire unde călugării l-au îngrijit până când, într-o stare de refacere parţială, a fost trimis ca „prizonier de schimb” în Elveţia.

     Astfel, Henry Carr a sosit în Elveţia unde, după ce cărarea lui s-a încrucişat cu cea a lui Joyce, s-a găsit implicat atât pe scenă cât şi în afara ei într-un rol principal care i-a adus o oarecare imortalitate în calitate de personaj secundar în Ulise.

     Tot în Zurich, Carr a întâlnit-o şi pe prima sa soţie, Nora Tulloch. S-au căsătorit în Anglia după război şi apoi au plecat amândoi în Canada, unde el şi-a găsit serviciu într-un magazin universal în Montreal. A fost promovat în cadrul acestei organizaţii, devenind unul dintre administratorii companiei.

     În 1928, când se afla la Montreal, Carr a cunoscut-o pe Noël Bach, cu care  s-a căsătorit în 1933 după obţinerea divorţului de prima soţie. Anul următor s-au întors în Anglia. În cele din urmă, Carr a început să lucreze pentru o topitorie, iar atunci când a început cel de-al doilea război mondial, el şi soţia sa locuiau în Sheffield. După ce au fost bombardaţi, s-au mutat într-un sat din regiunea Warwick, unde Henry a devenit comandantul unei gărzi locale. Au locuit în această regiune până în anii de după război.

     În 1962, în timpul unei vizite la Londra, Henry a suferit un infarct şi a decedat la spitalul St. Mary Abbots din cartierul Kensington. Nu a avut copii.

     Îi sunt recunoscător doamnei Noël Carr pentru aceste detalii biografice şi mai ales pentru bunăvoinţa dumneaei către mine şi către ceea ce probabil i se pare o piesă deosebit de bine intitulată.

T.S.

Recent Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *